“N-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie. Şi a zis: …omul… se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup?”. Tulburării resimţite de ucenici: “dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”, Domnul îi răspunde concis: “la început nu a fost aşa” şi “cine poate înţelege cuvântul acesta să înţeleagă”[1].
Acest scurt dialog scoate cu tărie în relief ameţitoarea distanţă dintre ordinea divină şi instituţiile umane. Când anume a virat “ceea ce a fost la început” spre “ce este acum” rămâne învăluit în negura vremurilor şi în “amurgul zeilor”. Nouă nun e rămâne decât să urmărim o serie de crize care sunt în acelşi timp înfricoşătoare judecaţi.
Creştinismul a înalţat unirea conjugală la demnitatea de taină. Dar această revoluţionară provocare s-a izbit de o tendinţă, adânc ancorată in mentalitatea universală, care priveşte casatoria doar din punctul de vedere exterior al utilităţii sociologice, din perspective drepturilor şi a îndatoririlor. Însăşi taina iubirii, dimensiunea ei ascunsă, totdeauna unică şi personală, rămâne în umbră, neatingând mai deloc moravurile şi oboceiurile omeneşti. Un “humus mental” format de-a lungul miilor de ani rezistă cu străşnicie la “metanoia” evanghelică, la “răsturnarea minţii” cerută de ea.
Psihologia modernă foloseşte termenul über Ich sau super ego (supra-eu) pentru a desemna conştiinţa colectiva. Aceasta are o influenţă enormă; prin intermediul atavismelor ancestrale, ea apasa cu toată greutatea asupra oricărei conştiinţe individuale. Arhetipurile şi complexele acţionează cu vraja lor obscură. Super ego-ul vegheaza asupra echilibrului apparent al ideilor primate. El îndepărtează cu dibăcie orice “metanoia” (răsturnare, convertire) începută, susceptibilă să trezească angoasa şi conştiinţa dureroasă in faţa valorilor falsificate. Orice minte care indrăzneşte să se opună confotmismului, care se întreabă daca nu cumva este dintre cele ce “pot primi cuvântul” lui Dumnezeu, este imediat suspectă în ortodoxia sa. Este hipnoza oricărei “credinţe vechi”, ori vechimea ca atare nu este nicodată un criteriu valid, ea se poate scleroza faţă de ce era “la început” în gândirea lui Dumnezeu care este mereu actuală şi virgină, fiind dincolo de timp.
Cu ocazia reacţiei salutare împotriva ereziilor, a libertinaului şi a delăsării, trebuie că s-a produs în conştiinţa teologilor o amplificare a sexualului ajungând în unele cazuri până la obsesie, însoţită de o subestimare a căsătoriei. În focul polemicii, dreapta judecată suferă deformări: la teoreticienii cei mai pesimiştin in privinţa trupului, concepţia lor, din lipsă de experienţă, nu e decât o viziune a minţii; la ceilalţi asceza extremă a urmat unei vieţi la fel de extreme de dezordonate.
Chiar şi în ziua de azi, în Occident, multe tratate de căsătorie sunt scrise de călugări sau de celibatari: de aceea ele nu-şi ating obiectivul şi rămân în afara subiectului. Poate cineva să scrie ceva exact, unde san u itervină nici program, nici resentiment, nici iluze, nici teorie, despre cel care-i este complet opus, in afară de cazul în care a avut o revelaţie specială? Aşa cum nu li se cade celor căsătoriţi să ţină discursuri despre monahism, tot aşa nu e potrivit pentru celibatari să facă fenomenologia erosului. Am putea regreta că nu Sfântul Petru a scris despre problemele din capitolul al şaptelea din Epistola întâi către corinteni.
Fecioarele s-ar minunat cu siguranţă dacă ar şti că în timpul logodnei sexualitatea este pur şi simplu inexistentă şi că apoi, în viaţa conjugală, ea evoluează foarte repede, trecând pe un cu totul alt plan decât cel care continuă să preocupe imaginaţia lor. În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualităţii până la atingerea castităţii conjugale. Trupul nu este ceva ce poate fi despărţit de suflet sau redus la tăcere; el este biosfera in care se întrupează sufletul şi care, dacă nu se oferă puterilor lui transfiguratoare, devine mormântul deschis in care sufletul se poate îngropa de viu. Sfântul Augustin spune: “cel ce nu este duhovnicesc până în trupul său, devin trupesc până în sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc până în sexul său, devine sexual până în sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eşec care nu iartă şi produce mostruoase confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc.
Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impugn clarviziunea şi vigilenţa duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieţii conjugale. Această cultură depinde de persoana umană adultă care este scop în sine, întotdeauna subiect, niciodată obiect, fiind punct de întâlnire între două lumi. Persoana nu are nimic comun cu platitudinea obişnuitelor catehisme. Ea luptă împotriva oricăror forme de sclavie şi de aceea etica sa este întotdeauna în afara legii “generalului”, in afara tiranismului şi obiectivării, în afara oricărei supuneri faţă de “binele comun”, faţă de orice necessitate atât a firii cât şi a societăţii. Libertatea persoanei nu este nicidecum un drept, ci carta împărătească a datoriei ca răspuns la chemarea dumnezeiască. Demnitatea sacerdotală a omului îl obligă. După cuvântul Şfinţilor Părinţi, “Dumnezeu nu le vorbeşte decât dumnezeilor”. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Tot restul este istorie omenească.
Oblomov, eroul romancierului rus Goncearov, întrebat “Ce faci în viaţă?”, răspunde, uimit şi chiar ofensat de o asemenea întrebare: “Cum ce fac?! O iubesc pe Olga!...”. Iată o fulgerătoare evidenţă, al cărei conţiut rămâne totuşi indicibil; cel mult, atunci când se ajunge la adevărurile primare, putem încerca să spunem cum, dar niciodata de ce şi nici ce. Pur şi simplu: “Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesupt, cerul de deasupra, norii şi copacii…” (Pasternak, Doctorul Jivago) sau “Fiincă er el, fiincă era ea” (Tristan).
Niciunul dintre marii gânditori sau poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia, darn u putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmea înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Putem încarcera lumina? Ne scapă printer degete. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională, când toate săgeţile inteligenţei s-au epuizat, mai rămâne una, cea a mitului. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: “Unul şi cu unul încetează de a mai fi doi şi rămn unul”. “Ei nu devin, ci rămân unul, adică işi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic”. Şi Shakespeare în Phoenix
Dostoievki presimte aceeaşi revelaţie şi numeşte fiinţa iubită “viaţă vie” (Adolescentul), această putere de a imortaliza despre care Gabriel Marcel afirmă: “A spune te iubesc înseamna a spune nu vei muri”.
Pentru a întrezării ceva din iubire, trebuie sa ajungi mult dincolo de ea, până la acel adnc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea ii da trupului o nebanuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rand revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. În ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie, astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: “Adam a cunoscut-o pe Eva”. Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Miracolul ei suprimă indepărtarea, distanţa, singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc, o identitate în diversitate a două personae. În Fântâna, Charles Morgan formulează alternative finală: “Sau iubirea face din cei ce se iubesc dumnezei capabili sa creeze în legaturile dintre noi o esenţă permanentă, care să ne depăşească şi să nu fie dependentă de bucuriile noastre, sau nu vom fi decât animale prinse în capcană… Dacă iubirea nostră n-ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos, mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar decât o plăcere stearpă…”
Spunând “patria sufletului este iubirea”, Gogol o arată ambiguu şi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. Starea pasională poate inlătura toate barierele. Când devine cu totul arbitrară, despotică, ea nimiceşte şi extermină, se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoievski , aşa este seducerea femeii “îndragostite de diavol” la Gogol ). Dar, în acelaşi timp, sufletul se poate adânci în femininul feciorelnic şi, în prospeţimea castă a iubirii, să-L întâlnească pe Însuşi Creatorul său.
Durell, trecând prin toate dimensiunile iubirii, descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană, însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutlată a Cleei devenită ca nou-născută), Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta – Arta pură – să crească. Toată problema este să ştii ce este Arta…
Dostoievski n-ar fi ezitat sa răspundă: “Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt”. De cum ai părăsitul siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar, în freamătul universal a unei prezenţe mângâietoare, se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul Artist: Duhul Sfânt.
Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc strălucind de prezenţa Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu: “ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei, şi cerul devenise mai albastru”. “Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul. Elemental cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamante strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină timfând peste tenebre.
Dacă nimeni n-a găsit vreodată o soluţie, dacă fiecare epocă a căutat în felul ei, e pentru că iubirea este mereu ceva nou. Putem scoate în evidenţă trei linii armonice: greacă, biblică şi modernă.
Denis de Rougemont face analiza mitologică a iubirii moderne, a iubirii pasiune arătând că-şi are obârşia în mitul iubirii dintre Tristan şi Isolda şi cel al lui Don Juan. Pasinea se consumă în dolorism, în exces de suferinţă şi, în numele misticii nocturne, iniţiază în moartea primită cu entuziasm. La celălalt pol, Don Juan este un înşelător, el nu iubeşte decât propria sa dragoste şi violează adevărul fiinţelor, gustă femeile aşa cum ai gusta un fruct, fără să dea şi să primească suflet. S-ar putea ca, în felul lui, Don Juan să fie un neoplatonic. El nu iubeşte nicio femeie anume, ci caută “ femininul” faţă de care orice femeie nu e decât o reflectare incompletă. În cele din urmă, el însuşi încetează de a fi o fiinţă anume, devenind “un om fără nume”, fără esenţă (Tirso de Molina).
Acţiunea acestor mituri se proiectează în viaţa reală a cuplurilor şi declanşează crize. Dacă asceză nu umple durata cu eternitate, durata dă naştere înspăimântătorei plictiseli. Intensitatea trăirii lui Trsitan, de necuprins în timp, caută evadarea în afara duratei; excitaţia mereu înnoită a lui Don Juan se opreşte numai la zorile iubirii şi refuzând ziua ce vine, durata. Acestea sunt două maniere de a iubi care, amândouă, nimicesc persoana fiinţei iubite. Angelismul pasionat şi gustul tristanian al morţii ucid aspectul istoric al persoanei întorcându-se apoi la subversiunea donjuanească pentru a ucide şi aspectul etern al fiinţei iubite. De altfel, poezia trubadurilor idealizează iubirea dar o iubire care, nestatornică în romantismul ei, însetată dar platonizantă, fară putinţa de a se menţine pe culmile purităţii ascetice, eşuează în faţa sarcasmului libertinajului frivol şi sfârşeşte prin a cânta moartea.
În romantismul lui Kierkegaard, femeia “poartă a cerului” ajunge idée pură: “Nefericirea femeii este de a reprezenta totul la un moment dat şi de a nu mai reprezenta nimic în momentul următor, fără să ştie cu adevărat ce înseamnă să fii femeie”. Când bărbatul nu mai are nevoie de inspiraţie sau când este ameninţat de durată, femeia nu mai are consistenţă nici valoare în sine, ea nu este nici măcar un subiect uman, o persoană. Cel mult, o fiinţă relativă, o formă poetică a absenţei.
Marx, Freud s-au straduit sa smulgă măştile romantice ca să descopere în locul iubirii realitatea brutală a concupişcenţei ascunse, exploatarea unuia de către celălalt. Fiinţele dezvăluite au fost degradate în masculi şi female. Un ascetism rău înţeles îi sugerează lui Nietzche: “Creştinismul i-a dat lui Eros să bea otravă, de murit n-a murit, dar a degenerat în viciu”. Când Evanghelia nu este primită integral, conflictul dintre minte şi simţuri produce imediat un profund dezechilibru. Orice soluţie care caută o “desexualizare” a fiinţei umane atentează la voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Mortificarea erosului prin mortificarea trupului înseamnă secătuirea periculoasă a individului uman; înseamna alunecarea de la dispreţuirea elementului perturbator la ură faţă de el.
“Bărbatul se gândeşte pe sine fără femeie…”, el face istoria fără a o privi cu ochiul revelaţiei biblice. Căci Sfântul Pavel zice: “nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul”[3]
Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă poezi, cântă iubirea şi doimea sfinţită a unirii nupţiale[4]. Poem de nuntă (epitalam) ea adduce în scenă doi logodnici care se caută unul pe celălalt, dar adevăratul ei subiect nu este nici păstorul ei bucolic, nici frumoasa Sulamita, ci însăşi Iubirea. [5] Cântarea a fost scrisă pentru tema din aceste ultime versuri ale sale: “Ca pecete pe inima ta mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare… Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer”[6]. Chip al iubirii logodnicilor, ea este şi chip al iubirii conjugale între Dumnezeu şi sufletul omenesc. Revelaţia esenţială a Cântarii este că iubirea omenească işi are izvorul în Dumnezeu şi se aprinde de la limbile focului său devorator: Cicizecime nuptială.
Ceea ce Platon şi, cu el, toate curentele romantice sau ascetice disociază, Cântarea uneşte. Pentru antropologia biblică, iubirea dintre bărbat şi femeie işi are originea în iubirea divină şi se deschide spre Dumnezeu. Nu există decât o singură iubire şi toate celelalte nu sunt decât participări fulgurante. Creaţia poetică a genului semit cântă nurii frumuseţii, umanizează iubirea şi o ridică în acelaşi timp la înălţimea dumnezeirii. Cântarea metamorfozează dorinţele efemere în setea unică de absolute. Biblia suprima astfel orice idealizare ruptă de trup şi cheamă la formarea unei fiinţe depline, botezată şi menită Învierii.
Nu există decât o suferinţă, aceea de fi singur. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. La fel, fiinţa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Relatarea biblică numeşte femeia “ajutor”, mai exact un “faţă către faţă”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Şi Biblia nu spune că nu este bines ă “muncească omul singur”, ci “nu e bines ă fie omul singur”, aşa încât femeia “va fi cu el”. “Unul către celălalt”, formând o co-existenţă. Aşadar, fiinţa umană este de la început, in principio o fiinţă conjugală: “Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi i-a pus numele: Om , în ziua în care i-a făcut”[7]. “Vorbind despre doi, Dumnezeu vorbeşte despre unul singur”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur.[8]
Dumnezeu nu-i separă niciodată şi când le spune “tu” sau “voi” se adresează reciprocităţii lor, diadei lor de natură eclesială. Dar un element străin omului, demoniacul, a introdus în relaţiile lor o distanţă şi de atunci, de-a lungul istoriei, nu vor înceta să-şi spună unul altuita: “Unde eşti?”. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvăntul pe care Dumnezeu îl adresează pentru prima oara fiecăruia separate: “I-a spus femeii..” şi “I-a spus bărbatului…”[9] Acest eveniment demonstrează că diferenţierea în masculine şi feminine este înainte de toate spirituală.
Într-adevăr, crearea lui Adam a fost dintr-odată crearea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam-om e (ha adam, la singular)… ca să stapânească ei (la plural); şi Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) – şi a făcut om-masculin şi om-feminin (pluralul se raportează la singularul om). “Om ” este deasupra distincţiei masculine-feminin căci aceasta nu este de la început separaţia dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, am putea afirma că aceste doua aspecte ale omului sunt atât de inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o fiinţă omenească, luată separat şi considerată în sine, nu este cu desăvârşire om. Nu este, ca să spunem aşa, decât o jumătate de om într-o fiinţă izolată de complemetarul său.
[1] (cf. Matei 19, 1-12)
[2] Kabbala, în ebraică, înseamnă tradiţie orală. Din sec. XII, este un ansamblu de doctrine mistice ale evreilor. Cartea cea mai reprezentativă este Sepher Ha Zohar, “Cartea Splendorii”.
[3] I Cor. 11, 11
[4] După presupunerea isoricilor, “Cântarea” era cântată în ritul nupţial ebraic. Ea reia şi prelungeşte primul cuvânt al iubirii umane: “Iat-o… carne din carnea mea” (Fac. 2, 22)
[5] Cf. Serghei Bulgakov, Paracletul
[6] Cântarea Cântarilor, (8,6)
[7] Fac. 5,2
[8] P.G. 62, 135
[9] Fac. 3, 16-17
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu