Astăzi facem pomenire Sfântului Nicolae Cabasila

          Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos ; a adoptat însă mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche şi renumită. Încă din tinereţea sa a primit învăţătura spirituală de la Dorotei Vlates [a fost unul din parinţii spirituali cei mai renumiţi din Tesalonic şi a fondat, cu fratele său Marc, pe Acropola, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care poartă astăzi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379), ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, şi a frecventat cercurile laicilor evlavioşi care practicau Rugăciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350);după primirea educaţiei literare si filozofice de bază de la unchiul său, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele său ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul său şi a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers să işi continue studiile la Şcoala de Filozofie de la Constantinopol. Îşi însuşi acolo o înaltă cultură literară iar admiraţia pe care o avea pentru Antichitatea clasică îl făcu să se plaseze de partea umaniştilor, fără să se îndepărteze cu toate acestea de învăţătura Bisericii. În timpul şederii sale în capitală, disputa dintre Sfântul Grigore Palama şi Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atenţia asupra scopului ultim al vieţii creştine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale şi politice ale epocii sale. După moartea lui Andronic al III lea (1341), Imperiul se gpsi sfâşiat de un crunt război civil între partizanii lui Ioan al V-lea Paleologul şi cei ai lui Ioan Cantacuzino, situaţie pe care o agrava revolta Zeloţilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale şi a nobililor.

          Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua iniţiativa negocierilor între răsculaţi şi Ioan Cantacuzino. În 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lânga fiul si reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, şi obţinu în favoarea răsculaţilor promisiunea unor condiţii de predare avantajoase. Dar încă de la întoarcerea sa, Andrei Paleologul se opuse acestui proiect şi, stârnind pe Zeloţi şi populaţia din cartierele mărginaşe, luară cu asalt fortăreaţa unde se refugiasera notabilii. Masacre josnice urmară, de la care Nicolae scăpă ca prin urechile acului, ascunzîndu-se într-o fântâna. Rămase cu toate acestea la Tesalonic până în 1347, fără sa fie hărţuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, şi, meditând asupra cauzelor razboiului civil, redactă mai multe tratate împotriva uzurii şi inegalităţii sociale.

          Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI-lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul său la Constantinopol, făcându-l consilierul său în toate problemele importante ale Statului. Sub influenta celor doi oameni de încredere ai sai, Nicolae si Dimitrios Kydones, prietenul său din copilarie, pe care îi numea bărbaţi "ajunşi pe creasta înţelepciunii profane, totodată filozofi în acţiune şi care au ales viaţa în castitate scutită de dezavantajele căsătoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la mănăstirea Manganes, dar trebui să renunţe la această idee din cauza situaţiei politice din Tesalonic.

          În timpul întregii acestei perioade, Nicolae se dedică unei intense activităţi de scriitor, participând în acelasi timp în mod activ la viaţa publică. În septembrie 1347 făcea parte din suita care îl însoţea pe Sfântul Grigore Palama proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului; dar poporul îşi respinse păstorul, iar ei se retraseră la Muntele Athos unde trăiră în isihie şi rugăciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, după înabusirea revoltei Zeloţilor şi împăcarea partidelor adverse, se procedă la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos şi proclamă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii, Cabasila luă în mod deschis partea teologiei palamite şi se declară după aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latină, dar fără compromis doctrinar, în timp ce prietenul sau Kydones era de partea adversarilor isihasmului şi adopta o atitudine de supunere faţă de tezele latine.

          Un nou razboi civil izbucnind între Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinţă destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu reţinut ca posibil succesor, dar în cele din urmă fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul următor, Nicolae salută printr-un discurs strălucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împarat ; dar la puţin timp, Ioan Paleologul cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit să abdice şi îmbraţişă viaţa monahală sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul său destituit şi trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditaţiei asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserica. Nu se ştie dacă a rămas până la sfârşitul zilelor sale "un isihast laic" sau dacă a devenit călugar, după cum lasă să se înţeleagă anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepţia unei şederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând mănăstirile de la Manganes, Xantopulos şi Studion, îşi câştigă reputaţia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtuţii şi înalte personalităţi, precum împăratul Manuel Paleologul, îi cereau sfatul, considerându-l drept părintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea să se angajeze din nou în tulburările lumii, preferând să rămână în linişte pentru a compune cele două tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Viaţa întru Hristos, mărturii ale sfinţeniei sale şi considerate pe bună dreptate două capodopere ale literaturii creştine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fără să lase nici o mărturie despre ultimele zile ale sale, între 1391 si 1397.

          În Viaţa întru Hristos, el arată cum, primind fiinţa, mişcarea şi viaţa adevarată prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea şi Împartăşania, şi crescând spiritual prin Sfintele Virtuţi, credincioşii pot să constate că însuşi Hristos, prin Sfântul Duh, vine să sălăşluiascp şi să crească în ei până la desăvârşirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricărei vieţi spirituale, căci unind ceea ce era despărţit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat si necreat. Această viaţă întru Hristos începe, spune el, aici pe pământ dar ea se desăvârşeşte în Împărăţia veşnică ce ne-a devenit astfel accesibilă încă de acum, în Biserică. Hristos se revarsă şi se amestecă cu fiecare din mădularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care pătrunde prin ferestre într-o încapere, şi El desăvârşeşte acolo Marea Taină a unirii sale nupţiale cu omul, introducând viaţa nemuritoare şi veşnică în trupul său muritor şi supus transformării. Cu toate acestea, prezenţa Domnului nu va deveni activă decât dacă noi "colaborăm" (sinergie), decât dacă raspundem liber darului lui Dumnezeu, nefăcând nimic altceva decât sa "pazim" cu trezvie harul primit, ca o flacără aprinsă, aşteptând a doua venire a Mirelui. Viaţa spirituală a creştinului constă deci în a-si "păzi" madularele şi simţurile, cu care s-a unit Hristos, şi în a medita asupra cinstei pe care El ne-a facut-o. E într-adevar imposibil să fie atras de rău oricine a cunoscut dragostea nebună cu care ne-a iubit Hristos, până la a se da jertfă pe Cruce pentru a face din noi templul său şi propriile sale madulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit şi, dupa însuşirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine uşoară. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuti, el va fi făcut cu totul una voinţa sa şi cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucură pe El şi nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiască va deveni atunci viaţa lor comună şi îl va face părtaş la cele ale naturii dumnezeieşti a Dumnezeului-Om. Această îndumnezeire, ţinta finală a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentată perfect în Maica Domnului care, prin frumuseţea sufletului său şi prin voinţa sa supusă cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul sa se nască întrânsa.

          Urmând o altă cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formaţie, dar isihast prin vocaţie, a ştiut sş arate cş îndumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţinta finală a vieţii spirituale a fiecărui Creştin, şi nu doar a călugărilor retraşi departe de lume şi de obligaţiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului său pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupă, de când pomenirea sa a fost recent introdusă în calendar, locul său meritat în rândul Sfinţilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

                                                                                   (Omilii la Sărbătorile Maicii Domnului - PG 19).

Începutul Postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel - vremea pocăinţei

          Astăzi să păşim pe calea pocăinţei, având călăuzitori spre Hristos pe Apostolii cei iubiţi ai Mântuitorului. Să tăiem spinii patimilor din grădina inimii şi întru răbdare să rodim faptele cele bune. Să ne luminăm mintea cu gânduri smerite şi să iubim mai mult osteneala cea aducătoare de roade duhovniceşti. Să ne depărtăm de pricinile păcatelor şi, aducând Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel mireasma rugăciunii curate: Ca cei ce staţi înaintea scaunului lui Hristos cu bucurie şi îmblânziţi mânia cea sfântă a Dreptului Judecător, rugaţi-vă să ne fie nouă Milostiv în ceasul judecăţii, acoperind cu lumina rugăciunilor voastre întunericul păcatelor noastre.

          Iată ! Intrat-am pe uşa postului şi lumina pocăinţei caută să lumineze ochii inimii noastre. Dezbrăcaţi-vă de haina patimilor, ne grăieşte, şi dintru întuneric veniţi la lumină. Iată, eu pocăinţa mă îmbrac în porfira luminii şi sub acoperământul meu sufletul află iarăşi odihna bucuriei împărtăşirii cu darurile Duhului. Cei covârşiţi de întristare pentru necazurile acestei vieţi vremelnice, prefaceţi durerea voastră într-o întristare care veseleşte chipul sufletului, mutându-vă privirea inimii de la adâncul deznădejdii la adâncul cel nemărginit al pocăinţei. Cei ce din împietrirea inimii voastre aţi căzut între tâlharii gândurilor rele, primiţi vinul umilinţei şi untdelemnul iubirii peste rănile sufletului. Cei ce v-aţi îmbrăcat mintea în haina cugetelor lumeşti, alergaţi pe cărarea postului şi veţi afla Izvorul luminii. Cei însetaţi de Apa Cea veşnică să alerge degrab, ca să ia de grijile lumeşti izbăvire. Acum este vreme de pocăinţă şi braţele acestei – postul şi rugăciunea- ne trag pe toţi în cămara umilinţei. Hristos glăsuieşte în cămara inimii : ,, Întoarceţi-vă ochii inimilor spre mine cu lacrimi de pocăinţă şi măcar că până acum aţi rătăcit în căile lumii, Eu vă voi primi pe voi şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele voastre. Cu îndelungă răbdare aştept să râvniţi şi voi a vă curăţi sufletele de noroiul patimilor şi să iubiţi a merge în căile poruncilor Mele. Iată din multa Mea milostivire v-am adus şi la porţile acestui nou post şi pentru rugăciunile Sfinţilor Mei nu am ridicat asupra voastră sabia mâniei Mele. V-am dăruit încă un an în cununa vieţii, ca să intraţi pe porţile pocăinţei. Iată acum aştept să găsesc la voi roadele cele bineplăcute Mie. Deschideţi urechile inimii şi cunoaşte-Ţi că Eu Însumi sunt Cel Care aştept îndreptarea voastră. Plecaţi-vă gândul umilit al inimii şi voi preface durerea sufletului vostru în bucurie lucrătoare de fapte bune. Întoarceţi-vă către Mine din toată inima, lepădând orice gând viclean, şi Eu vă voi face părtaşi bucuriei de la masa Sfinţilor.”
          Cu rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ale Apostolilor Tăi, Hristoase Dumnezeule, învredniceşte-ne şi pe noi a lucra cu osârdie pământul inimii, pe care stropindu-l cu roua rugăciunilor Sfinţilor Tăi, să îţi aducem Ţie roadele cele mântuitoare ale pocăinţei.

sursa: http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/

Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor a Sfântului Teofan Zăvorâtul

“Sfanta Biserica ii pomeneste pe toti Sfintii dupa Cincizecime, spre marturie si aratare a roadelor pogorarii Duhului Sfant pe pamant. Pamantul era neroditor in privinta sfinteniei, insa adapat cu harul Duhului Celui Sfant, a inceput sa o rodeasca imbelsugat, spre mangaierea Stapanului a toata faptura. Apa vie si sanatoasa, oriun­de ar curge, face sa creasca peste tot verdeata, potrivit felului pamantului si al climei: si harul Duhului, pe oriunde ar trece, peste tot refacea oamenii pentru Domnul, desavarsindu-le intelegerea si bunatatea inimii. Apa curgea din raiul pamantesc prin patru rauri si adapa lumea intreaga. In toate cele patru parti ale lumii Sfintii Apostoli, vase ale Duhului Celui Sfant, au adus raurile imbel­sugate ale harului Sau, au adapat sufletele insetate si au facut sa creasca in ele virtutile de tot felul.

Toti acesti oameni induhovniciti, care au urmat insuflarilor Duhului si au umblat pe caile Lui, au fost stramutati si rasaditi, ca niste mladite de maslin, de pe pamant in cer si alcatuiesc acolo un minunat rai ceresc, in care odihneste Dumnezeu, Cel in Trei Ipostasuri. In fruntea tuturor se aflaPreacurata Stapana de Dumnezeu Nascatoare, dupa ea – Sfintii Apostoli si Proroci, pe urma Sfintii mucenici, pastori si invatatori, feciori si fecioare, Cuviosi parinti si maici, si toate celelalte cete de Sfinti. Tocmai acest rai duhovnicesc ni-l zugraveste acum Sfanta Biserica: fiecare sa miroasa dupa puterea sa buna ei mireasma si cu dorire sa doreasca a se invrednici sa fie si el rasadit pe acel fericit taram.

Pe langa gradina, un gospodar adevarat are rasadnite si solarii, unde cultiva tot felul de pomi si de flori pentru gradina mare: asa a binevoit sa faca si Domnul. Gradina Lui duhovniceasca se afla in cer si este alcatuita din toti Sfintii — cei curati si desavarsiti. Pentru aceasta gradina sunt crescute si pregatite mladite duhovnicesti in rasadnita Lui pamanteasca – Sfanta Biserica. Acolo a pus gradinari care ingrijesc sufletele ce odraslesc mladita, le uda, le curata de uscaturi, le sapa si le pazesc. Cele ce reusesc sa creasca si sa se intareasca sunt stramutate si rasadite in gradina cereasca. Cele care nu cresc si nu se lasa cultivate sunt aruncate afara ca unele ce sunt lipsite de viata si uscate.

Asa este si soarta noastra! Ori vom fi rasaditi in gradina cereasca, ori vom fi aruncati afara ca niste netrebnici. Suntem deja in solariul lui Dumnezeu, in rasadnita facatoare de viata – Sfanta Biserica. Harul Duhului Celui Sfant ne inconjoara din toate partile, in tot felul. In jurul nostru e din belsug si apa, si lumina, si caldura. Se poate spune despre noi, folosindu-se cuvintele Prorocului, ca suntem un pom rasadit langa izvoarele apelor.

Pomul sadit langa izvoarele apelor va da rodul sau la vremea sa, si frunza lui nu va cadea(v. Ps. 1, 3). El este vesnic tanar si roditor. Asa stau lucrurile intot­deauna in privinta copacilor. Cu noi insa ele nu stau intotdeauna asa! Pomul nu este liber, asa ca negresit va creste, va inflori si va rodi atata timp cat este inconjurat cu ceea ce prieste vegetatiei. Pe cand sufletul este liber si in pofida faptului ca este inconjurat cu tot ce prieste infloririi si dezvoltarii lui duhovnicesti, poate sa ramana uscat, lipsit de viata si sterp, pentru ca poate sa nu pri­measca toate acestea si sa se impotriveasca lor. Prin libertatea sa el deschide in sine intrare pentru inrauririle duhovnicesti, care, odata intrate, pricinuiesc in el crestere duhovniceasca, si tot prin libertatea sa se poate inchide in sine pana intr-atat ca nu lasa sa intre in el nici o lucrare duhovniceasca si, ramanand despartit de izvorul vietii duhovnicesti, se va usca, se va imbolnavi si va amorti.

In chip asemanator, in Biserica lui Dumnezeu totul este pregatit ca noi sa primim viata si sa ajungem infloritori si roditori. Astfel devin insa doar cei care primesc fara sovaire ceea ce a poruncit Domnul in Sfanta Biserica Sa si se supun acestor porunci de bunavoie, cu inima doritoare.Vrei sa cresti duhovniceste? Primeste tot ce porunceste si tine Biserica. Este poruncita o dogma? Primeste dogma, oricat de mult ar depasi ea logica ta omeneasca. E data o po­runca? Supune-te ei, oricat de potrivnica ar fi inclinatiilor tale personale. Au fost lasate dumnezeiesti slujbe? Ia parte la ele, supunand randuielii si vremii lor indeletnicirea ta si treburile tale lumesti. A fost data parintie si indrumare duhovniceasca? Nu te instraina de ea si nu cumva sa te iei dupa voia proprie si sa iti faci randuieli de capul tau in indeletnicirile si in nevointele tale duhov­nicesti. Şi in toate sa faci asa: a fost lasat post? Sa postesti. Ti se porunceste sa te spovedesti si sa te impartasesti? Spovedeste-te si impartaseste-te, si asa mai departe.

Cine se supune astfel cu ravna tuturor randuielilor dumnezeiesti, acela ajunge sa fie adapat din belsug de raul datator de viata al harului Sfantului Duh. In Biserica lui Dumnezeu, totul este plin de puterea Lui, si de orice te-ai atinge, vei primi aceasta putere dumnezeiasca – numai sa te atingi cu credinta, fara sa stai pe ganduri, de bunavoie.

Cei care si-au intocmit toata viata dupa randuiala Sfintei Biserici si nu isi ingaduie sa faca nimic din cele potrivnice poruncilor ei se afla sub un flux neincetat de puteri dumnezeiesti. Şi ei sunt cu adevarat pomi saditi langa izvoarele apelor. Umplandu-se de puteri duhovni­cesti, ei cresc, se intaresc, se desavarsesc si dupa savarsirea alergarii pamantesti sunt rasaditi in raiul ceresc asemenea unor pomi care au crescut in rasadnita.

Dimpotriva, cei reci fata de Biserica, cei ce se instraineaza de ea, care fac placul samavolnic al mintii lor si al poftelor lor, cei ce sunt robiti filosofarilor desarte, isi zavorasc intrarile si, neprimind lucrarile de viata datatoare ale Duhului, amortesc si seaca si se pregatesc singuri de ardere. In jurul lor totul infloreste, pe cand ei se usuca, desi au parerea ca ei sunt singurii care traiesc. Acestia vor sa afle in ei insisi izvorul puterilor de viata, si in loc de asta afla omorare. „Nu vreau sa cred“, zic ei; „ce voi descoperi singur, aceea voi si socoti drept ade­var” – si cad in minciuna si ratacire. „Nu vreau sa ma supun poruncilor scrise; natura este legea mea” – si cad in pofte de tot felul si in patimi de ocara. „Nu vreau sa ma supun indrumarii altuia; am si eu ratiune” – si implineste chiar el sentinta inteleptului: Cei ce n-au carmuire cad ca frunzele (Pilde 11, 14). „Nu vreau sa ma supun randuielilor bisericesti, n-am cand, si dealtfel ele sunt de prisos” — si isi pierd vremea cu obiceiurile desarte si stricatoare ale lumii. Şi asa in toate privintele. Şi acesti oameni, care se cred destepti si vor sa traiasca de capul lor, ajung sa aiba parte de minciuna, de ratacire, de patimi si pofte rele, iar ca rasplata capata starea lipsita de bucurie, chinuitoare, pururea insetata, a duhului nemultumit. Ei se usuca si se ofilesc vazand cu ochii, desi izvoarele puterilor de viata sunt chiar alaturi, la indemana.

Iata cele doua sorti care ii asteapta pe cei din rasadnita – din Biserica lui Hristos! Cu adevarat, Biserica ii cultiva pentru viata vesnica pe cei ce i se su­pun, iar cei nesupusi se usuca la fel ca vreascurile si spinii. Ştiind aceasta, sa ravnim celor dintai, intorcandu-ne de la naravul celor de pe urma, si Domnul ne va primi neindoielnic cu harul Sau in raiul cel ceresc, in vietuirea impreuna cu Sfintii Sai, cu ale caror rugaciuni sa ne si invredniceasca de aceasta pe toti. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Cuvânt cu putere al IPS Teofan la Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh - 2011

Cincizecimea - "metropolă a sărbătorilor"

           În evantaiul de sărbători al Ortodoxiei, Cincizecimea se bucură de un prestigiu dogmatic şi liturgic aparte. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a dat denumirea de 'metropolă a sărbătorilor'. Ziua Cincizecimii reprezintă pentru umanitate un veritabil început, ceea ce începe să se împlinească în istoria omenirii este tocmai ceea ce a fost prezis de prooroci: 'În zilele din urmă voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri, şi fiicele voastre vor prooroci…'. Duhul S-a pogorât peste oameni şi transformă lumea, dacă este primit prin credinţă. Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt este bucuria împlinirii făgăduinţei pe care Domnul Hristos le-a împărtăşit-o Apostolilor: 'Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte' (In.14,16-17).

           Sărbătorile sunt răstimpuri de adâncire în iubirea lui Dumnezeu. Mireasma şi frumuseţea dogmatică şi liturgică ale acestora devin instanţe de netăgăduit pentru evadarea din prozaic şi degradarea spirituală care ne agasează la tot pasul.

           Omul învăluit în inefabila paranteză a sărbătorilor simte, trăieşte mărturia straşnică a adevărului că Dumnezeu ne zâmbeşte, ne binecuvântează vremile şi ne aşază sub zodia rostului. A gusta din duhul sărbătorii este totuna cu a te urca pe culme de unde perspectiva este întotdeauna mai întregitoare şi mai uimitoare.

           Dumnezeu ne dă harul de a mângâia cu privirile minţii, de a îmbrăţişa cu braţele sufletului taina, mireasma, dulceaţa şi frumuseţea negrăită a sărbătorilor. Nu în zadar se spune că omul de sărbători este mai bun, mai luminos şi mai atent la asceza înlăturării asperităţilor care periclitează comuniunea de iubire.

           Orice făgăduinţă are drept resort interior aşteptarea întru nădejde. Mai mult, stârneşte arvuna bucuriei ce va să vină. Dragostea este cea care te încredinţează de aşteptarea neşovăielnică a rodului făgăduinţei: 'Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face lăcaş la el' (In. 14, 23). Dacă nu-l iubeşti pe cel care îţi făgăduieşte ceva, e totuna cu a simţi că-ţi vinde iluzii.

Înălţarea lui Hristos - temeiul teologic şi duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt

           Apostolii, după Înălţarea Domnului, cu trupul Său îndumnezeit, plin de slavă, pnevmatizat şi în stare de jertfă, se statorniceau în adevărul făgăduinţei că Duhul Sfânt va veni peste ei 'nu mult după aceste zile' (Fap. 1, 5). Despărţirea de Hristos nu a provocat în sufletele lor întristare, ci 'bucurie mare' (Lc. 24, 52). În acest punct identificăm un paradox. De obicei, orice despărţire implică o stare de tristeţe, de răvăşire, că ceva lipseşte din ecuaţia vieţii tale. Rămâne un gol în tine, am spune într-o exprimare mai concisă şi lapidară.

           De ce Apostolii nu trăiesc aceeaşi stare de tristeţe la despărţirea de Dascălul lor cel iubit? Răspunsul îl căpătăm dacă facem un recurs la un alt eveniment biblic: arătarea lui Hristos celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Pe tot parcursul acestei drumeţii unice, Hristos rămâne, pentru Luca şi Cleopa, un străin, un absent de la toate faptele petrecute în Ierusalim. După truda unei zile pustiite de orice nădejde, Luca şi Cleopa Îl recunosc pe Domnul doar atunci când frânge pâinea şi Se face nevăzut. Ce taină uimitoare ne învaţă Hristos prin această experienţă a celor doi ucenici: când este nevăzut, poate fi cunoscut. E ca şi cum ai spune că doar nevăzutul îţi procură adevărata şi autentica cunoaştere ca prezenţă.

             Aceeaşi experienţă au trăit-o şi Apostolii pe Muntele Măslinilor atunci când Hristos, Dumnezeu-Omul S-a înălţat la ceruri: Hristos cel nevăzut a devenit 'văzut' în inimile lor, fapt care le-a pricinuit o bucurie nemărginită.

             Înălţarea lui Hristos la ceruri este temeiul teologic şi duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt: 'Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi' (In. 16, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur descrie foarte plastic şi sugestiv raportul dintre Înălţare şi Rusalii: 'Hristos a luat pârga firii noastre şi ne-a dat în schimb harul Domnului. Şi după cum când se termină lupta şi se face pace, după un răgaz îndelungat, vrăjmaşii de mai înainte dau unii altora garanţii şi zăloage, tot aşa s-a întâmplat şi între Dumnezeu şi firea omenească. Hristos a trimis lui Dumnezeu garanţie şi zălog pârga pe care a adus-o în cer, iar El ne-a trimis în schimb nouă garanţie şi zălog pe Duhul cel Sfânt. Că avem garanţii şi zăloage se vede de acolo că garanţiile şi zăloagele trebuie să fie de neam împărătesc. De aceea ne-a şi fost trimis Duhul Sfânt, pentru că este de fiinţa cea mai împărătească, la fel şi Cel ce-a fost urcat de la noi era de neam împărătesc, căci era din sămânţa lui David'.

           Astfel, într-un anume fel, Înălţarea poate fi considerată preambulul tainic şi virtual al sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt.

Foişorul Apostolilor - 'colimvitră a Duhului'

           La cincizeci de zile după Paşti, ne relatează cartea Faptele Apostolilor, ucenicii lui Hristos erau adunaţi 'toţi în acelaşi loc'. Nu este un amănunt lipsit de importanţă faptul că Evanghelistul Luca ţine să precizeze comuniunea Apostolilor. Duhul Sfânt vine doar acolo unde este unitate, comuniune şi aşezare lăuntrică. În această ambianţă de isihie, Apostolii devin martorii unei experienţe, care le va transfigura radical existenţa: Duhul Sfânt

S-a sălăşluit în ei.

           Această sălăşluire, pogorâre a Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet din cer, care s-a făcut auzit ca o 'suflare de vânt ce vine repede' (Fap. 2, 2). În vorbirea curentă avem încetăţenită sintagma 'vuieşte peste tot'. Vuietul este un simbol al ubicuităţii şi poate fi perceput cu simţul auzului. Mai mult, are un rol catalizator, aşa cum reiese din relatarea Sfântului Evanghelist Luca: 'Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea' (Fap. 2, 6). Am putea spune, fără a face asocieri prea îndrăzneţe, că acel 'Carele pretutindeni eşti', din rugăciunea 'Împărate ceresc', se propteşte pe simbolul vuietului, care are calitatea ubicuităţii şi de a fi catalizator.

           Experienţa auditivă a Duhului Sfânt de către Apostoli a fost acompaniată şi de una vizuală: 'Li s-au arătat împărţite limbi ca de foc şi au văzut pe fiecare dintre ei' (Faptele Apostolilor 2, 3).

           Observăm cum evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt pune în valoare cele mai importante simţuri ale omului: auzul şi văzul.

           Sfinţii Părinţi s-au întrebat de ce Duhul Sfânt S-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, şi nu într-o altă manieră. Sfântul Grigorie Palama lămureşte în chip minunat această dilemă: 'Tocmai ca să se arate că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Dar în acelaşi timp şi pentru a arăta harul învăţăturii; şi, în sfârşit, pentru că învăţătorul care Îl urmează pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar pentru ce limbi ca de foc? Nu numai pentru a arăta deofiinţimea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru şi foc care arde viclenia), ci şi pentru îndoita lucrare a propovăduirii apostolice: căci în acelaşi timp are puterea facerii de bine, dar, şi de a osândi, şi aşa cum stă în firea focului a lumina şi a arde la fel cuvântul învăţăturii lui Hristos îi luminează pe cei care Îl ascultă şi i se supun, iar pe cei necredincioşi până la sfârşit îi dă focului şi osândei veşnice'.

Biserica - Cincizecimea perpetuă prin Sfintele Taine

           Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, viaţa acestora capătă o altă consistenţă, virează înspre o altă direcţie: devin martorii experienţei sălăşluirii lui Hristos cel înviat în interiorul sufletelor lor. Duhul Sfânt este cel care îl face actual pe Hristos în inimile lor. Hristos cel înviat, trupul Său cel îndumnezeit şi plin de slavă, constituie temelia Bisericii sau este însăşi Biserica. 'Biserica, ne spune părintele Stăniloae, este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate sau umanitatea aceasta unită cu Hristos şi având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.'

           Actualizarea lui Hristos cel înviat în şi prin Duhul Sfânt constituie naşterea Bisericii văzute. Predica Sfântului Apostol Petru are drept ax central credinţa în Hristos cel înviat. Revărsarea de trăire în Duhul Sfânt a lui Hristos cel înviat este cea care i-a determinat pe cei prezenţi la Cincizecimea iudeilor să primească botezul în numele lui Iisus. De aceea, Biserica este prin excelenţă 'laboratorul Învierii'.

           Prin urmare, orice membru al Bisericii are imprimat în chip inerent vocaţia înspre pascalitate. Botezul în Duhul Sfânt este cel care ni-L aşază în chip tainic, dar real pe Hristos cel înviat şi înălţat cu trupul plin de slavă, pnevmatizat la ceruri.

           Omul capătă identitatea de fiinţă eclesială, mădular viu şi activ al Trupului cel înviat al lui Hristos, prin Sfintele Taine, care formează dimensiunea harică a Bisericii. Îndumnezeirea ca act de hristomorfizare şi pnevmatizare a creştinului devine posibilă numai prin înfruptarea covârşitoare din Sfintele Taine. Viaţa Bisericii se hrăneşte din darurile Sfântului Duh, actualizate în Taine. În acest sens, Biserica este comunitatea de îndumnezeire a oamenilor.

           Sfântul Nicolae Cabasila surprinde, cu asupră de măsură, dimensiunea misteriologică a Bisericii ca topos de manifestare perpetuu al Cincizecimii: 'Sfintele Taine sunt Trupul şi Sângele Domnului, dar totodată hrana şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtăşire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc ca pe orice hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum şi fierul vârât în foc se preface şi el în foc, nu focul în fier, şi după cum fierul înroşit în foc ni se arată aievea ca foc, iar nu ca fier, deoarece însuşirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot aşa şi cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuşi Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El şi că se împărtăşeşte din Trupul Lui'.

Fără Duhul nu este cunoaştere a adevărului

           Sfântul este, prin excelenţă, lăcaş al energiilor divine dumnezeieşti şi îndumnezeitoare. Este paradigma omului care a depăşit tensiunile şi fărâmiţările lăuntrice, marile rupturi ale fiinţei. Duhul Sfânt este cel care ne dezvăluie adevărul despre noi înşine. Este unica şi autentica epifanie a fiinţei umane. Numai în Duhul îţi poţi scana propriul egoism, propriile inconsecvenţe, propriul hău al păcatelor: 'Vino, lumină adevărată. Vino, viaţă veşnică. Vino, taină ascunsă. Vino, comoară fără nume. Vino, fericire nesfârşită. Vino, lumină neînserată. Vino, alinare a tuturor celor ce aşteaptă mântuirea. Vino, Tu, pe care l-a dorit şi îl doreşte sufletu-mi întinat. Vino, Tu, Cela ce Însuţi ai devenit dorire întru mine, care m-ai făcut să Te doresc pe Tine, Cel cu totul neajuns. Vino, suflarea mea şi viaţa mea. Vino, mângâiere a amărâtului meu suflet. Vino, bucuria mea, slava mea, desfătarea mea cea fără de sfârşit'. (Sfântul Simeon Noul Teolog)

           Fără a îndrăzni prea mult, am putea opina faptul că adevăratul test de personalitate ni-l conferă prezenţa Duhului Sfânt în noi. Sfântul Calist Patriarhul avea să precizeze în acest sens: 'Trebuie să fie cineva prost ca să-şi închipuie că, orb fiind, poate cerceta cele scrise în cărţi. Dar e cu mult mai prost cel ce-şi închipuie că poate cunoaşte, fără Duhul cel viu, cele ale Altuia. Unul ca acesta nu poate cunoaşte întocmai nici ale sale cum sunt'.

           Sfântul este expresia uimitoare a celui care uceniceşte în travaliul ascetic al metabolizării Duhului de către suflet: 'Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia'.

           Prin Taina Mirungerii, neofitul devine candelă a Duhului Sfânt. Sfântul Simeon Noul Teolog ne avertizează asupra faptului că putem să avem toate virtuţile, dacă nu-l avem pe Duhul Sfânt, suntem nişte suflete 'stinse şi întunecate, iar faptele nesigure': 'Deci aşa cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăşi de foc şi a fi aprinsă, cu totul întunecată, aşa şi sufletul, chiar dacă este împodobit în aparenţă cu toate virtuţile, dar dacă nu se împărtăşeşte de lumina dumnezeiască, este încă stins şi întunecat, iar faptele lui sunt nesigure; căci toate trebuie învederate şi arătate prin lumină'. 


(Articol publicat în ziarul 'Lumina de Duminică, din data de 12 iunie 2011)

Un film despre viaţa Sfântului Luca al Crimeii

Eseu despre iubire

           “N-aţi citit că cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie. Şi a zis: …omul… se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup?”. Tulburării resimţite de ucenici: “dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare”, Domnul îi răspunde concis: “la început nu a fost aşa” şi “cine poate înţelege cuvântul acesta să înţeleagă”[1].

            Acest scurt dialog scoate cu tărie în relief ameţitoarea distanţă dintre ordinea divină şi instituţiile umane. Când anume a virat “ceea ce a fost la început” spre “ce este acum” rămâne învăluit în negura vremurilor şi în “amurgul zeilor”. Nouă nun e rămâne decât să urmărim o serie de crize care sunt în acelşi timp înfricoşătoare judecaţi.

            Creştinismul a înalţat unirea conjugală la demnitatea de taină. Dar această revoluţionară provocare s-a izbit de o tendinţă, adânc ancorată in mentalitatea universală, care priveşte casatoria doar din punctul de vedere exterior al utilităţii sociologice, din perspective drepturilor şi a îndatoririlor. Însăşi taina iubirii, dimensiunea ei ascunsă, totdeauna unică şi personală, rămâne în umbră, neatingând mai deloc moravurile şi oboceiurile omeneşti. Un “humus mental” format de-a lungul miilor de ani rezistă cu străşnicie la “metanoia” evanghelică, la “răsturnarea minţii” cerută de ea.

            Psihologia modernă foloseşte termenul über Ich sau super ego (supra-eu) pentru a desemna conştiinţa colectiva. Aceasta are o influenţă enormă; prin intermediul atavismelor ancestrale, ea apasa cu toată greutatea asupra oricărei conştiinţe individuale. Arhetipurile şi complexele acţionează cu vraja lor obscură. Super ego-ul vegheaza asupra echilibrului apparent al ideilor primate. El îndepărtează cu dibăcie orice “metanoia” (răsturnare, convertire) începută, susceptibilă să trezească angoasa şi conştiinţa dureroasă in faţa valorilor falsificate. Orice minte care indrăzneşte să se opună confotmismului, care se întreabă daca nu cumva este dintre cele ce “pot primi cuvântul” lui Dumnezeu, este imediat suspectă în ortodoxia sa. Este hipnoza oricărei “credinţe vechi”, ori vechimea ca atare nu este nicodată un criteriu valid, ea se poate scleroza faţă de ce era “la început” în gândirea lui Dumnezeu care este mereu actuală şi virgină, fiind dincolo de timp.

            Cu ocazia reacţiei salutare împotriva ereziilor, a libertinaului şi a delăsării, trebuie că s-a produs în conştiinţa teologilor o amplificare a sexualului ajungând în unele cazuri până la obsesie, însoţită de o subestimare a căsătoriei. În focul polemicii, dreapta judecată suferă deformări: la teoreticienii cei mai pesimiştin in privinţa trupului, concepţia lor, din lipsă de experienţă, nu e decât o viziune a minţii; la ceilalţi asceza extremă a urmat unei vieţi la fel de extreme de dezordonate.

            Chiar şi în ziua de azi, în Occident, multe tratate de căsătorie sunt scrise de călugări sau de celibatari: de aceea ele nu-şi ating obiectivul şi rămân în afara subiectului. Poate cineva să scrie ceva exact, unde san u itervină nici program, nici resentiment, nici iluze, nici teorie, despre cel care-i este complet opus, in afară de cazul în care a avut o revelaţie specială? Aşa cum nu li se cade celor căsătoriţi să ţină discursuri despre monahism, tot aşa nu e potrivit pentru celibatari să facă fenomenologia erosului. Am putea regreta că nu Sfântul Petru a scris despre problemele din capitolul al şaptelea din Epistola întâi către corinteni.

            Fecioarele s-ar minunat cu siguranţă dacă ar şti că în timpul logodnei sexualitatea este pur şi simplu inexistentă şi că apoi, în viaţa conjugală, ea evoluează foarte repede, trecând pe un cu totul alt plan decât cel care continuă să preocupe imaginaţia lor. În unirile armonioase şi a căror viziune este nedeformată prin false teorii, are loc o spiritualizare progresivă a sexualităţii până la atingerea castităţii conjugale. Trupul nu este ceva ce poate fi despărţit de suflet sau redus la tăcere; el este biosfera in care se întrupează sufletul şi care, dacă nu se oferă puterilor lui transfiguratoare, devine mormântul deschis in care sufletul se poate îngropa de viu. Sfântul Augustin spune: “cel ce nu este duhovnicesc până în trupul său, devin trupesc până în sufletul său”. Parafrazând acest cuvânt am putea spune: cel ce nu este duhovnicesc până în sexul său, devine sexual până în sufletul său. Oprirea la jumătatea drumului este un eşec care nu iartă şi produce mostruoase confuzii ale erotismului mistic sau ale sufletului devenit trupesc.

            Mai mult ca oricând şi mai mult decât oriunde, aici se impugn clarviziunea şi vigilenţa duhovnicească, trezvia, o adevărată cultură ascetică proprie vieţii conjugale. Această cultură depinde de persoana umană adultă care este scop în sine, întotdeauna subiect, niciodată obiect, fiind punct de întâlnire între două lumi. Persoana nu are nimic comun cu platitudinea  obişnuitelor catehisme. Ea luptă împotriva oricăror forme de sclavie şi de aceea etica sa este întotdeauna în afara legii “generalului”, in afara tiranismului şi obiectivării, în afara oricărei supuneri faţă de “binele comun”, faţă de orice necessitate atât a firii cât şi a societăţii. Libertatea persoanei nu este nicidecum un drept, ci carta împărătească a datoriei ca răspuns la chemarea dumnezeiască. Demnitatea sacerdotală a omului îl obligă. După cuvântul Şfinţilor Părinţi, “Dumnezeu nu le vorbeşte decât dumnezeilor”. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Tot restul este istorie omenească.

            Oblomov, eroul romancierului rus Goncearov, întrebat “Ce faci în viaţă?”, răspunde, uimit şi chiar ofensat de o asemenea întrebare: “Cum ce fac?! O iubesc pe Olga!...”. Iată o fulgerătoare evidenţă, al cărei conţiut rămâne totuşi indicibil; cel mult, atunci când se ajunge la adevărurile primare, putem încerca să spunem cum, dar niciodata de ce şi nici ce. Pur şi simplu: “Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesupt, cerul de deasupra, norii şi copacii…” (Pasternak, Doctorul Jivago) sau “Fiincă er el, fiincă era ea” (Tristan).

            Niciunul dintre marii gânditori sau poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia, darn u putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmea înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Putem încarcera lumina? Ne scapă printer degete. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională, când toate săgeţile inteligenţei s-au epuizat, mai rămâne una, cea a mitului. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: “Unul şi cu unul încetează de a mai fi doi şi rămn unul”. “Ei nu devin, ci rămân unul, adică işi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic”. Şi Shakespeare în Phoenix şi Turturica: “Se iubeau atât de mult încât, deşi erau doi în dragoste, nu erau decât unul în esenţă; diferiţi, dar neseparaţi, numărul fusese ucis… fiecare era eul celuilalt”. “Fiinţa iubită este înlăuntrul meu” spune o poezie japoneză. Cabala[2] vede în femeia iubită o arătare a Shekhinei, a Slavei dumnezeieşti.

            Dostoievki presimte aceeaşi revelaţie şi numeşte fiinţa iubită “viaţă vie” (Adolescentul), această putere de a imortaliza despre care Gabriel Marcel afirmă: “A spune te iubesc înseamna a spune nu vei muri”.

            Pentru a întrezării ceva din iubire, trebuie sa ajungi mult dincolo de ea, până la acel adnc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine osia nemişcată a unei roţi care se învârteşte. Depăşind senzualul, iubirea ii da trupului o nebanuită profunzime. Clarvăzătoare şi profetică, ea este în primul rand revelaţie. Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să se ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce iubeşte. În ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie, astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: “Adam a cunoscut-o pe Eva”. Dincolo de toate deghizările, iubirea contemplă inocenţa originară. Miracolul ei suprimă indepărtarea, distanţa, singurătatea şi ne face să presimţim ce poate fi unitatea tainică a celor ce se iubesc, o identitate în diversitate a două personae. În Fântâna, Charles Morgan formulează alternative finală: “Sau iubirea face din cei ce se iubesc dumnezei capabili sa creeze în legaturile dintre noi o esenţă permanentă, care să ne depăşească şi să nu fie dependentă de bucuriile noastre, sau nu vom fi decât animale prinse în capcană… Dacă iubirea nostră n-ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos, mai vital şi mai durabil decât tine şi eu la un loc, n-ar decât o plăcere stearpă…”

Spunând  “patria sufletului este  iubirea”, Gogol o arată ambiguu şi ne plasează în faţa aceleiaşi alternative. Starea pasională poate inlătura toate barierele. Când devine cu totul arbitrară, despotică, ea nimiceşte şi extermină, se aruncă în ură şi în moarte (aşa este dragostea exterminatoare a lui Versilov la Dostoievski, aşa este seducerea femeii “îndragostite de diavol” la Gogol). Dar, în acelaşi timp, sufletul se poate adânci în femininul feciorelnic şi, în prospeţimea castă a iubirii, să-L întâlnească pe Însuşi Creatorul său.

Durell, trecând prin toate dimensiunile iubirii, descrie Erosul ca pe o teribilă călăuză pe cărările suferinţei. După ce a rănit-purificat în profunzime fiinţa umană, însemnând iubita aleasă cu stigmate de neşters (mâna mutlată a Cleei devenită ca nou-născută), Erosul înalţă sufletul pe culmea iniţierii purificatoare şi-l abandonează pe pragul palatului unde doar Arta rezistă. Aici iubirea abdică şi descreşte pentru ca Arta – Arta pură – să crească. Toată problema este să ştii ce este Arta…

Dostoievski n-ar fi ezitat sa răspundă: “Vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul Sfânt”. De cum ai părăsitul siajul navei infernale şi ai scăpat din plasa demonicului păsărar, în freamătul universal a unei prezenţe mângâietoare, se face ziuă în Templul cosmic unde sălăşluieşte Singurul Artist: Duhul Sfânt.

Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc strălucind de prezenţa Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu: “ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei, şi cerul devenise mai albastru”. “Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul. Elemental cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamante strălucitor. Rădăcina se afundă în humusul întunecat, dar floarea se face lumină timfând peste tenebre.

Dacă nimeni n-a găsit vreodată o soluţie, dacă fiecare epocă a căutat în felul ei, e pentru că iubirea este mereu ceva nou. Putem scoate în evidenţă trei linii armonice: greacă, biblică şi modernă.

La Platon, iubirea inaugurează o dialectică a depăşirii. Sufletele înaripate de care vorbeşte Fedra se nasc în pasiunea de iubire. Dar obiectul iubit este evanescent, el este repede trecut în sublime şi inteligibil, a cărei esenţă este fundamental impersonală. Erosul este “daimon”, un “intermediary, mijlocitor între muritor şi nemuritor”, un mijloc putenic, o scânteie care declanşează înălţarea spre spiritualul pur, unde înţeleptul “va vedea dintr-o dată o anumită frumuseţe… care nu cunoaşte generare şi degenerare, creştere şi distrugere”. Este un suiş spre o Idee impersonală fără dialog şi fără reciprocitatea iubirii. Frumuseţea unei fiinţe anume este un reflex şi o reminişcenţă a Frumuseţii de Dincolo. Ataşamentul faţă de această Frumseţe constă în a depăşi orice iubire particulară, chiar în o alunga. Aceasta este limita eroticii din doctrina lui Platon. Găsim însă aici, deja, o pre-asceză care leapădă sensibilul şî puterea simţurilor.

Denis de Rougemont face analiza mitologică a iubirii moderne, a iubirii pasiune arătând că-şi are obârşia în mitul iubirii dintre Tristan şi Isolda şi cel al lui Don Juan. Pasinea se consumă în dolorism, în exces de suferinţă şi, în numele misticii nocturne, iniţiază în moartea primită cu entuziasm. La celălalt pol, Don Juan este un înşelător, el nu iubeşte decât propria sa dragoste şi violează adevărul fiinţelor, gustă femeile aşa cum ai gusta un fruct, fără să dea şi să primească suflet. S-ar putea ca, în felul lui, Don Juan să fie un neoplatonic. El nu iubeşte nicio femeie anume, ci caută “ femininul” faţă de care orice femeie nu e decât o reflectare incompletă. În cele din urmă, el însuşi încetează de a fi o fiinţă anume, devenind “un om fără nume”, fără esenţă (Tirso de Molina).

Acţiunea acestor mituri se proiectează în viaţa reală a cuplurilor şi declanşează crize. Dacă asceză nu umple durata cu eternitate, durata dă naştere înspăimântătorei plictiseli. Intensitatea trăirii lui Trsitan, de necuprins în timp, caută evadarea în afara duratei; excitaţia mereu înnoită a lui Don Juan se opreşte numai la zorile iubirii şi refuzând ziua ce vine, durata. Acestea sunt două maniere de a iubi care, amândouă, nimicesc persoana fiinţei iubite. Angelismul pasionat şi gustul tristanian al morţii ucid aspectul istoric al persoanei întorcându-se apoi la subversiunea donjuanească pentru a ucide şi aspectul etern al fiinţei iubite. De altfel, poezia trubadurilor idealizează iubirea dar o iubire care, nestatornică în romantismul ei, însetată dar platonizantă, fară putinţa de a se menţine pe culmile purităţii ascetice, eşuează în faţa sarcasmului libertinajului frivol şi sfârşeşte prin a cânta moartea.

În romantismul lui Kierkegaard, femeia “poartă a cerului” ajunge idée pură: “Nefericirea femeii este de a reprezenta totul la un moment dat şi de a nu mai reprezenta nimic în momentul următor, fără să ştie cu adevărat ce înseamnă să fii femeie”. Când bărbatul nu mai are nevoie de inspiraţie sau când este ameninţat de durată, femeia nu mai are consistenţă nici valoare în sine, ea nu este nici măcar un subiect uman, o persoană. Cel mult, o fiinţă relativă, o formă poetică a absenţei.

Marx, Freud s-au straduit sa smulgă măştile romantice ca să descopere în locul iubirii realitatea brutală a concupişcenţei ascunse, exploatarea unuia de către celălalt. Fiinţele dezvăluite au fost degradate în masculi şi female. Un ascetism rău înţeles îi sugerează lui Nietzche: “Creştinismul i-a dat lui Eros să bea otravă, de murit n-a murit, dar a degenerat în viciu”. Când Evanghelia nu este primită integral, conflictul dintre minte şi simţuri produce imediat un profund dezechilibru. Orice soluţie care caută o “desexualizare” a fiinţei umane atentează la voinţa creatoare a lui Dumnezeu. Mortificarea erosului prin mortificarea trupului înseamnă secătuirea periculoasă a individului uman; înseamna alunecarea de la dispreţuirea elementului perturbator la ură faţă de el.

“Bărbatul se gândeşte pe sine fără femeie…”, el face istoria fără a o privi cu ochiul revelaţiei biblice. Căci Sfântul Pavel zice: “nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul”[3]

Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă poezi, cântă iubirea şi doimea sfinţită a unirii nupţiale[4]. Poem de nuntă (epitalam) ea adduce în scenă doi logodnici care se caută unul pe celălalt, dar adevăratul ei subiect nu este nici păstorul ei bucolic, nici frumoasa Sulamita, ci însăşi Iubirea. [5] Cântarea a fost scrisă pentru tema din aceste ultime versuri ale sale: “Ca pecete pe inima ta mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tare… Săgeţile ei sunt săgeţi de foc şi flacăra ei ca fulgerul din cer”[6]. Chip al iubirii logodnicilor, ea este şi chip al iubirii conjugale între Dumnezeu şi sufletul omenesc. Revelaţia esenţială a Cântarii este că iubirea omenească işi are izvorul în Dumnezeu şi se aprinde de la limbile focului său devorator: Cicizecime nuptială.

Ceea ce Platon şi, cu el, toate curentele romantice sau ascetice disociază, Cântarea uneşte. Pentru antropologia biblică, iubirea dintre bărbat şi femeie işi are originea în iubirea divină şi se deschide spre Dumnezeu. Nu există decât o singură iubire şi toate celelalte nu sunt decât participări fulgurante. Creaţia poetică a genului semit cântă nurii frumuseţii, umanizează iubirea şi o ridică în acelaşi timp la înălţimea dumnezeirii. Cântarea metamorfozează dorinţele efemere în setea unică de absolute. Biblia suprima astfel orice idealizare ruptă de trup şi cheamă la formarea unei fiinţe depline, botezată şi menită Învierii.

Nu există decât o suferinţă, aceea de fi singur. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. La fel, fiinţa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Relatarea biblică numeşte femeia “ajutor”, mai exact un “faţă către faţă”. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Şi Biblia nu spune că nu este bines ă “muncească omul singur”, ci “nu e bines ă fie omul singur”, aşa încât femeia “va fi cu el”. “Unul către celălalt”, formând o co-existenţă. Aşadar, fiinţa umană este de la început, in principio o fiinţă conjugală: “Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi i-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut”[7]. “Vorbind despre doi, Dumnezeu vorbeşte despre unul singur”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur.[8]

Dumnezeu nu-i separă niciodată şi când le spune “tu” sau “voi” se adresează reciprocităţii lor, diadei lor de natură eclesială. Dar un element străin omului, demoniacul, a introdus în relaţiile lor o distanţă şi de atunci, de-a lungul istoriei, nu vor înceta să-şi spună unul altuita: “Unde eşti?”. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvăntul pe care Dumnezeu îl adresează pentru prima oara fiecăruia separate: “I-a spus femeii..” şi “I-a spus bărbatului…”[9] Acest eveniment demonstrează că diferenţierea în masculine şi feminine este înainte de toate spirituală.

Într-adevăr, crearea lui Adam a fost dintr-odată crearea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam-om e (ha adam, la singular)… ca să stapânească ei (la plural); şi Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) – şi a făcut om-masculin şi om-feminin (pluralul se raportează la singularul om). “Om” este deasupra distincţiei masculine-feminin căci aceasta nu este de la început separaţia dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, am putea afirma că aceste doua  aspecte ale omului sunt atât de inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o fiinţă omenească, luată separat şi considerată în sine, nu este cu desăvârşire om. Nu este, ca să spunem aşa, decât o jumătate de om într-o fiinţă izolată de complemetarul său.

           

---

[1] (cf. Matei 19, 1-12)

[2] Kabbala, în ebraică, înseamnă tradiţie orală. Din sec. XII, este un ansamblu de doctrine mistice ale evreilor. Cartea cea mai reprezentativă este Sepher Ha Zohar, “Cartea Splendorii”.

[3] I Cor. 11, 11

[4] După presupunerea isoricilor, “Cântarea” era cântată în ritul nupţial ebraic. Ea reia şi prelungeşte primul cuvânt al iubirii umane: “Iat-o… carne din carnea mea” (Fac. 2, 22)

[5] Cf. Serghei Bulgakov, Paracletul

[6] Cântarea Cântarilor, (8,6)

[7] Fac. 5,2

[8] P.G. 62, 135

[9] Fac. 3, 16-17