Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos ; a adoptat însă mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche şi renumită. Încă din tinereţea sa a primit învăţătura spirituală de la Dorotei Vlates [a fost unul din parinţii spirituali cei mai renumiţi din Tesalonic şi a fondat, cu fratele său Marc, pe Acropola, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care poartă astăzi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379), ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, şi a frecventat cercurile laicilor evlavioşi care practicau Rugăciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350);după primirea educaţiei literare si filozofice de bază de la unchiul său, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele său ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul său şi a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers să işi continue studiile la Şcoala de Filozofie de la Constantinopol. Îşi însuşi acolo o înaltă cultură literară iar admiraţia pe care o avea pentru Antichitatea clasică îl făcu să se plaseze de partea umaniştilor, fără să se îndepărteze cu toate acestea de învăţătura Bisericii. În timpul şederii sale în capitală, disputa dintre Sfântul Grigore Palama şi Varlaam (cf 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atenţia asupra scopului ultim al vieţii creştine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale şi politice ale epocii sale. După moartea lui Andronic al III lea (1341), Imperiul se gpsi sfâşiat de un crunt război civil între partizanii lui Ioan al V-lea Paleologul şi cei ai lui Ioan Cantacuzino, situaţie pe care o agrava revolta Zeloţilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale şi a nobililor.
Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua iniţiativa negocierilor între răsculaţi şi Ioan Cantacuzino. În 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lânga fiul si reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, şi obţinu în favoarea răsculaţilor promisiunea unor condiţii de predare avantajoase. Dar încă de la întoarcerea sa, Andrei Paleologul se opuse acestui proiect şi, stârnind pe Zeloţi şi populaţia din cartierele mărginaşe, luară cu asalt fortăreaţa unde se refugiasera notabilii. Masacre josnice urmară, de la care Nicolae scăpă ca prin urechile acului, ascunzîndu-se într-o fântâna. Rămase cu toate acestea la Tesalonic până în 1347, fără sa fie hărţuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, şi, meditând asupra cauzelor razboiului civil, redactă mai multe tratate împotriva uzurii şi inegalităţii sociale.
Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI-lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul său la Constantinopol, făcându-l consilierul său în toate problemele importante ale Statului. Sub influenta celor doi oameni de încredere ai sai, Nicolae si Dimitrios Kydones, prietenul său din copilarie, pe care îi numea bărbaţi "ajunşi pe creasta înţelepciunii profane, totodată filozofi în acţiune şi care au ales viaţa în castitate scutită de dezavantajele căsătoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la mănăstirea Manganes, dar trebui să renunţe la această idee din cauza situaţiei politice din Tesalonic.
În timpul întregii acestei perioade, Nicolae se dedică unei intense activităţi de scriitor, participând în acelasi timp în mod activ la viaţa publică. În septembrie 1347 făcea parte din suita care îl însoţea pe Sfântul Grigore Palama proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului; dar poporul îşi respinse păstorul, iar ei se retraseră la Muntele Athos unde trăiră în isihie şi rugăciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, după înabusirea revoltei Zeloţilor şi împăcarea partidelor adverse, se procedă la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos şi proclamă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii, Cabasila luă în mod deschis partea teologiei palamite şi se declară după aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latină, dar fără compromis doctrinar, în timp ce prietenul sau Kydones era de partea adversarilor isihasmului şi adopta o atitudine de supunere faţă de tezele latine.
Un nou razboi civil izbucnind între Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinţă destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu reţinut ca posibil succesor, dar în cele din urmă fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul următor, Nicolae salută printr-un discurs strălucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împarat ; dar la puţin timp, Ioan Paleologul cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit să abdice şi îmbraţişă viaţa monahală sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul său destituit şi trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditaţiei asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserica. Nu se ştie dacă a rămas până la sfârşitul zilelor sale "un isihast laic" sau dacă a devenit călugar, după cum lasă să se înţeleagă anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepţia unei şederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând mănăstirile de la Manganes, Xantopulos şi Studion, îşi câştigă reputaţia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtuţii şi înalte personalităţi, precum împăratul Manuel Paleologul, îi cereau sfatul, considerându-l drept părintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea să se angajeze din nou în tulburările lumii, preferând să rămână în linişte pentru a compune cele două tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Viaţa întru Hristos, mărturii ale sfinţeniei sale şi considerate pe bună dreptate două capodopere ale literaturii creştine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fără să lase nici o mărturie despre ultimele zile ale sale, între 1391 si 1397.
În Viaţa întru Hristos, el arată cum, primind fiinţa, mişcarea şi viaţa adevarată prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea şi Împartăşania, şi crescând spiritual prin Sfintele Virtuţi, credincioşii pot să constate că însuşi Hristos, prin Sfântul Duh, vine să sălăşluiascp şi să crească în ei până la desăvârşirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricărei vieţi spirituale, căci unind ceea ce era despărţit, ea a permis comuniunea, "amestecul" dintre creat si necreat. Această viaţă întru Hristos începe, spune el, aici pe pământ dar ea se desăvârşeşte în Împărăţia veşnică ce ne-a devenit astfel accesibilă încă de acum, în Biserică. Hristos se revarsă şi se amestecă cu fiecare din mădularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care pătrunde prin ferestre într-o încapere, şi El desăvârşeşte acolo Marea Taină a unirii sale nupţiale cu omul, introducând viaţa nemuritoare şi veşnică în trupul său muritor şi supus transformării. Cu toate acestea, prezenţa Domnului nu va deveni activă decât dacă noi "colaborăm" (sinergie), decât dacă raspundem liber darului lui Dumnezeu, nefăcând nimic altceva decât sa "pazim" cu trezvie harul primit, ca o flacără aprinsă, aşteptând a doua venire a Mirelui. Viaţa spirituală a creştinului constă deci în a-si "păzi" madularele şi simţurile, cu care s-a unit Hristos, şi în a medita asupra cinstei pe care El ne-a facut-o. E într-adevar imposibil să fie atras de rău oricine a cunoscut dragostea nebună cu care ne-a iubit Hristos, până la a se da jertfă pe Cruce pentru a face din noi templul său şi propriile sale madulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit şi, dupa însuşirea "Spiritului lui Hristos", practicarea poruncilor lui devine uşoară. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuti, el va fi făcut cu totul una voinţa sa şi cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucură pe El şi nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiască va deveni atunci viaţa lor comună şi îl va face părtaş la cele ale naturii dumnezeieşti a Dumnezeului-Om. Această îndumnezeire, ţinta finală a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentată perfect în Maica Domnului care, prin frumuseţea sufletului său şi prin voinţa sa supusă cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru ca Mântuitorul sa se nască întrânsa.
Urmând o altă cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formaţie, dar isihast prin vocaţie, a ştiut sş arate cş îndumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţinta finală a vieţii spirituale a fiecărui Creştin, şi nu doar a călugărilor retraşi departe de lume şi de obligaţiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului său pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupă, de când pomenirea sa a fost recent introdusă în calendar, locul său meritat în rândul Sfinţilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
(Omilii la Sărbătorile Maicii Domnului - PG 19).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu